Ajunul Crăciunului de astăzi este plin de lumini, reclame, urări spuse tare și fără teamă. Și totuși, pentru mulți dintre noi, Crăciunul poartă în spate amintiri care nu au nimic de-a face cu belșugul sau libertatea. Amintiri care revin mai ales acum, când liniștea sărbătorii ne lasă loc să ne gândim la ce a fost.

Au fost ani în care Crăciunul nu se spunea pe nume. Ani în care bucuria se trăia pe ascuns, iar lucrurile simple – o portocală, o urare rostită cu voce tare – aveau greutatea unor riscuri. Nu pentru că oamenii nu știau să se bucure, ci pentru că trebuiau să fie prudenți.

Pentru cei care au trăit acele vremuri, Ajunul poartă încă un gust amestecat: de dor, de frică și de o bucurie mică, dar intensă.

Cozile la portocale – Simbolul unui Crăciun „rar”

Portocala nu era un fruct obișnuit. Era un eveniment.

Când se zvonea că „s-au băgat portocale”, oamenii lăsau totul și se așezau la coadă. Nu știai niciodată:

  • dacă vei mai prinde
  • câte vei primi
  • cât vei aștepta

Cozile începeau dimineața devreme și se terminau târziu. Uneori, stăteai ore întregi pentru câteva bucăți. Alteori, plecai cu mâna goală.

Și totuși, nimeni nu pleca supărat de tot. Pentru că speranța era parte din ritual. Portocala nu era doar mâncare. Era mirosul Crăciunului.

Portocala împărțită cu grijă

Ajunsă acasă, portocala nu se mânca oricum. Era:

  • spălată
  • ștearsă
  • mirosită
  • tăiată cu atenție

De multe ori, o singură portocală era împărțită în felii subțiri, ca să ajungă la toți. Nu se mânca pe fugă. Se savura.

Mirosul ei rămânea zile întregi în casă. Uneori, coaja era pusă pe sobă sau pe calorifer, doar ca să țină mirosul mai mult.

Astăzi avem fructe din belșug, dar acel miros rar nu se mai întoarce.

Crăciunul fără Crăciun

Oficial, Crăciunul nu exista. Se vorbea despre „sărbători de iarnă”, „vacanță”, „Anul Nou”.

Pomul nu era brad de Crăciun, ci:

  • pom de iarnă
  • pom de Anul Nou

Colindele nu se cântau la școală. Iar Nașterea Domnului era un subiect care nu apărea nicăieri.

Crăciunul se trăia în casă, cu perdelele trase și vorbele spuse mai încet.

Frica de a spune „crăciun Fericit” la școală

Pentru copii, frica nu era mereu clară, dar era prezentă.

La școală:

  • nu se spunea „Crăciun Fericit”
  • nu se vorbea despre colinde
  • nu se pomenea de biserică

Un cuvânt spus greșit putea aduce:

  • mustrare
  • priviri aspre
  • chemarea părinților

Unii copii știau deja că sunt lucruri care se spun acasă și lucruri care nu se spun nicăieri.

Crăciunul devenea, astfel, o lecție timpurie despre tăcere.

Bucuria mică, dar intensă

Paradoxal, tocmai lipsurile făceau bucuria mai intensă.

Un baton de ciocolată.

O portocală.

Un brad mic.

O lumânare aprinsă.

Totul conta. Nimic nu era banal. Fiecare gest avea valoare.

Crăciunul nu era despre mult, ci despre suficient.

Colindele șoptite

Colindele se cântau încet. Uneori doar în familie. Alteori doar în gând.

Radioul era dat mai încet. Ferestrele bine închise. Nu pentru că oamenii nu aveau curaj, ci pentru că învățaseră să fie precauți.

Credința nu dispăruse. Se retrăsese în tăcere.

De ce ne întoarcem mereu la aceste amintiri

Pentru că ele spun ceva important despre noi.

Ne amintim cozile la portocale nu pentru lipsă, ci pentru:

  • solidaritatea dintre oameni
  • răbdarea învățată
  • bucuria simplă

Ne amintim frica de a spune „Crăciun Fericit” pentru că astăzi o putem spune liber.

Amintirile acestea nu sunt doar triste. Sunt și dovada rezistenței.

Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat

Am câștigat libertatea:

  • de a vorbi
  • de a colinda
  • de a spune „Crăciun Fericit” fără teamă

Dar poate am pierdut:

  • răbdarea
  • bucuria lucrurilor mici
  • recunoștința pentru puțin

Nu e un reproș, ci o observație liniștită.

Este o greșeală să spunem că „era mai bine atunci”. Nu era.

Dar este la fel de greșit să uităm complet acele vremuri. Pentru că ele ne-au învățat:

  • să prețuim libertatea
  • să nu risipim
  • să nu luăm de-a gata ce avem

Cozile la portocale și frica de a spune „Crăciun Fericit” la școală sunt mai mult decât amintiri din comunism. Sunt fragmente dintr-o copilărie și dintr-o viață trăită cu prudență, dar și cu speranță.

Astăzi, când spunem „Crăciun Fericit” fără să ne uităm peste umăr și când portocala este la îndemână, poate e bine să ne amintim de acei ani. Nu cu nostalgie falsă, ci cu recunoștință.

Pentru că libertatea de a spune ce simți și de a trăi sărbătoarea pe nume este, poate, cel mai mare dar al Crăciunului de acum.